Nu ne oprim nicio clipă să le înfruntăm, ci ne lăsăm purtați ... mânați spre orizonturi, crezând naiv că noi le-am ales, că sunt propriile idealuri ... vânturi ne mână inexorabil ... iar noi gonim crezând că marea e nesfârșită. Poate dacă am realiza de la început că nu există o mare fără sfârșit, ne-am opri undeva în mijlocul ei așteptând să ne evaporăm, să ne confundăm cu cerul ... în schimb gonim neîncetat spre un mal a cărui existență nici nu o bănuim, iar când ajungem aproape de el e prea târziu să ne mai oprim ... ne sfărâmăm de stânci ... din noi rămân ochiuri de apă unde crește mătasea-broaștei și unde se adună țânțarii și muștele. Undeva departe, alte valuri se nasc și aleargă ... aleargă fără a ști că vor ajunge niște bălți împuțite ce se vor evapora în cele din urmă, vor dispărea nebănuite și neregretate de nimeni ...
Să ne oprim din când în când să ne întrebăm spre ce alergăm; să privim în urmă spre valul ce ne-a dat naștere, spre vântul ce ne poartă, spre zările către care ne îndreptăm ... să nu alergăm spre o stâncă sau un turn ruinat; să alergăm mai bine după o pasăre ... un nor ... sau o pată de senin ...
"Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri." (M. Eminescu)
... No, I'm not depressed, not blue ... not that pink either :))
Aceasta a fost un mic eseu scris demult prin facultate și l-am salvat dintre hârtiile pentru aprins focul.
Totuși, m-a făcut sa mă gândesc la ceva citit pe undeva zilele trecute despre soartă și destin (soarta e scrisă, dar destinul ni-l facem cu mâna noastră), că povestea noastră este scrisă deja ... undeva, într-o carte. Eu prefer să cred că acolo e o schiță, că avem și noi un cuvânt de spus, o virgulă de pus și că punctele de suspensie sunt la dispoziția noastră, să umplem acea poveste în funcție de deciziile pe care le luăm la fiecare cotitură din viața noastră.
Să aveți o zi roz ... sau galbenă ... sau violet ... sau ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu